”Asaltul asupra Cazărmii Moncada”

1

 26 iulie  ”Asaltul asupra  Cazărmii Moncada” – a doua sărbatoare națională din Cuba

Anul acesta ziua de 23 iulie a fost marcată de o mare adunare populară în localitatea Guantanamo la care au participat zeci de mii de cubanezi alaturi de cele mai înalte oficialități ale Cubei revoluționare în frunte cu Raul Castro, Președintele Consiliilor de Stat şi de Miniştriși și Carlos Manuel de Cespedes, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist din Cuba precum și oficialități locale

Evenimentul de acum 59 de ani are semnificaţia luptei neobosite a poporului cubanez, începută atunci şi continuată şi astăzi, cu tenacitate politică şi vocaţie constructivă, pentru libertate socială şi naţională, pentru socialism.

La încheierea manifestărilor dedicate acestui eveniment Manuel de Cespedes a declarat că ”rezistența de peste 50 de ani a poporului cubanez față ”Imperiul american” reprezintă o mare realizare a poporului cubanez, realizare cu care acesta se mândrește” iar Raul Castro, după ce a confirmat cele spuse de acesta a completat spunând că: ”trebuie să mergem înainte pe modernizarea actualului model de dezvoltare economică şi socială, cu pași mici da siguri, așa cum au ales cubanezii”. ”Cuba nu se teme să discute orice subiect cu SUA, dar în condiţii de egalitate”.

Pentru a înțelege ce s-a întămplat la 26 iulie 1953 este necesar să facem un scurt rezumat al acestui eveniment.

În 1953, Cuba se afla încă sub efectul paralizant al loviturii de stat din martie 1952, care a dus la suspendarea Constituţiei în vigoare, abolirea regimului parlamentar, lichidarea partidelor şi instaurarea dictaturii personale a lui Fulgencio Batista, cu doar cîteva săptămîni înainte de alegerile generale. Fidel Castro, pe atunci tînăr politician, încercase să i se opună dictatorului pe cale legală, dîndu-l în judecată cu Constituţia pe masă pentru uzurparea puterii pe cale armată. Dar, cum justiţia îi era aservită lui Batista, acţiunea judecătorească iniţiată de acesta a fost blocată şi, ulterior, respinsă.

În urma acestui fapt, înţelegând că regimul Batista nu poate fi schimbat prin mijloace legale, Fidel Castro şi susţinătorii săi au luat hotărîrea răsturnării regimului prin insurecţie armată. La 26 Iulie 1953, în fruntea unui grup înarmat alcătuit din circa 100 de luptători, Fidel Castro a atacat baza militară din oraşul Santiago de Cuba, a doua garnizoană a ţării în acea perioadă, bază militară cunoscută sub denumirea „Cazarma Moncada”, după numele generalului Guillermon Moncada, un erou al Războiului de Independenţă. Printre luptători s-au aflat alţi doi renumiţi revoluţionari, Abel Santamaria, ucis în timpul luptelor şi Raul Castro Ruz (actualul şef al statului cubanez), fratele conducătorului Fidel Castro.

În fapt, tinerii revoluţionari conduşi de „Fidel” intenţionau ridicarea la luptă a vechii provincii Oriente, teatrul celor mai mari bătălii din războiul antispaniol pentru independenţa Cubei, de la sfîrşitul secolului al XIX-lea, război a cărui figură emblematică fusese tînărul poet naţional Jose Marti. În acest scop, Cazarma Moncada era ţinta care oferea condiţii propice declanşării cu succes a Revoluţiei. Mai mult decît atît, revoluţionarii avuseseră în intenţie şi luarea Cazărmii „Carlos Manuel de Cespedes”, din oraşul Bayamo, important centru comercial şi de comunicaţii din regiune. O regiune în care, condiţiile de viaţă grele şi mizere cauzate de exploatarea nemiloasă, precum şi tradiţia nealterată a patriotismului,  creau circumstanţe favorabile pentru acţiuni cu caracter revoluţionar.

Încercarea, însă, nu a avut sorţi de izbîndă. Peste două treimi dintre revoluţionari au fost capturaţi, torturaţi şi ucişi de trupele dictatorului Batista. Fraţii Castro au fost prinşi, arestaţi şi judecaţi. La proces, ţinut într-o încăpere a spitalului Saturnino Lora din Santiago transformată în sală de judecată, principalul acuzat, Fidel Castro, a fost propriul său avocat, pledînd în apărarea cauzei sale timp de 4 ore, printr-un discurs cu adevărat apoteotic, rămas în memoria colectivă sub expresia „Istoria mă va absolvi”. Discursul a fost considerat a fi adevărat manifest politic revoluţionar, care a  trasat liniile construcţiei şi dezvoltării socialiste viitoare a Cubei şi a inspirat şi însufleţit numeroase mişcări de stînga din America Latină.

Pledoaria lui Castro realiza, de fapt, expunerea planului de intenţie politică ce a stat în spatele acţiunii revoluţionare de la Cazarma Moncada, ale cărui principale puncte vizau lichidarea analfabetismului, prin instrucţie şcolară gratuită şi educaţie,  împroprietărirea ţărănimii cu pămînt, trecerea la industrializare, ca principală coordonată a economiei cubaneze, lichidarea şomajului, construcţia şi atribuirea gratuită de locuinţe către cei care trăiesc din muncă proprie şi o politică guvernamentală fermă de refacere şi asigurare a sănătăţii populaţiei.

Atunci instanța de judecată l-a condamnat pe Fidel Castro la 15 ani de în­chisoare şi pe Raul Castro la 13 ani.  După doi ani de detenţie  cei doi fraţi au fost eliberaţi la presiunea opiniei pu­blice, dar au fost obligaţi să se exileze. S-au stabilit în Mexic, unde l-au cunoscut pe Ernesto “Che” Guevara. Deşi, asaltul de la 26 iulie a eşuat, el a constituit semnalul declanşării revoluţiei socialiste cubaneze, care avea să triumfe  la 1 Ianuarie 1959.

P I

adaugă un comentariu

*