Discursul Ministrului de externe Bruno Rodriguez

DISCURSUL MINISTRULUI DE EXTERNE BRUNO RODRIGUEZ, LA DEZBATERILE GENERALE ALE CELEI DE-A 66-A SESIUNI A ADUNĂRII GENERALE A ONU

NEW YORK, 26 septembrie 2011.

(scris de Bruno Rodriguez Parrilla/luni, 26 septembrie 2011, ora 16:44)

 

Doamnă Președintă,

În tip ce noi aici deliberăm, se petrece în Libia  alt ”război preventiv”,  sub pretextul ”protejării civililor”. Statele Unite și NATO, se presupune pentru a evita un  masacru, au atacat cu forțe militare un Stat suveran,  fără ca acesta să fi amenințat în vreun fel pacea și securitatea internațională și au dezlănțuit  o operațiune de ”schimbare de regim”.

NATO a impus Consiliului de Securitate o rezoluție îndoielnică care a autorizat, și citez, ”Statele Membre…ca, acționând cu titlu național sau  prin intermediul organizațiilor sau acordurilor regionale…, să adopte toate măsurile necesare pentru a-i proteja pe civilii și zonele populate de civili care sunt amenințate de atac”, se încheie citatul.

Apoi s-a produs încălcarea  aceleiași rezoluții de către NATO, cu furnizarea de armament, finanțarea uneia dintre părți și desfășurarea de personal operativ și diplomatic în teren.

Acum toți înțeleg mai bine ce este și  la ce  poate fi folosită ”responsabilitatea de a  proteja”.

În acest război, pe lângă utilizarea tehnologiilor militare cele mai avansate și letale, mediile de comunicare au fost folosite ca arme în luptă de către  cercurile financiar-mediatice care câștigă din război și reconstrucția ca instrumente anti-criză.

Foarte timpuriu, la 21 februarie, Comandantul Șef Fidel Castro Ruz, avertizase  că NATO pregătea, în mod inevitabil, un război contra Libiei. De atunci, a fost neobosită apărarea de către Cuba, nu a unui guvern, ci a unui principiu: este inacceptabilă asasinarea a mii de persoane nevinovate cu scopul îndoielnic de a proteja alți civili. Istoria demonstrează  de asemenea cu elocvență că pacea nu poate fi impusă nici prin război nici prin forță.

Numai poporului libian îi revine misiunea de a-și decide destinele, fără intervenție străină, în exercitarea dreptului la autodeterminare, la independență, la suveranitate asupra resurselor sale naturale și la integritatea teritoriului propriu.

Intervenția militară din Libia și amenințarea crescândă la adresa Siriei au fost răspunsurile  oportuniste și defensive ale Statelor Unite și Europei la colapsul sistemului lor de dominație și jaf în Africa de Nord și Orientul Mijlociu, față de  apariția mișcărilor firești populare în Tunis, Egipt și alte țări;  pentru a-și asigura mari rezerve de petrol, apă și pentru a confisca activele financiare  în timpuri de criză economică și socială globală.

Revine acestei Adunări Generale  să exercite toate facultățile pentru  a  evita să se dezlănțuie o agresiune militară contra Siriei. Opinia publică trebuie să primească informații obiective și să se manifeste contra războiului.

Doamnă Președintă,

Președintele Barack Obama, în discursurile sale amenințătoare, înșelătoare și retorice din 20 și 21 septembrie, a  declarat  că cele petrecute în Libia  sunt un nou model. A spus, citez, ”aceasta este maniera în care comunitatea internațională trebuie  să acționeze în secolul XXI – mai multe națiuni își asumă responsabilitatea  și costurile  confruntării cu provocările globale. De fapt, acesta este adevăratul scop al Națiunilor Unite. Prin urmare,  fiecare națiune reprezentată aici astăzi se poate simți mândră de  viețile nevinovate pe care noi le salvăm și că au ajutat pe libieni să-și recupereze țara.  Ceea ce s-a făcut a fost corect.” Am încheiat citatul.

La rândul său, un înalt funcționar  de la Casa Albă, scrie în revista Foreign Affairs, că ”noua strategie a Statelor Unite este mai eficace și mai puțin costisitoare…, cea a guvernului Bush consideră ocupație…, cea a lui Obama este o eliberare națională…Strategia intervenției militare în Libia s-ar putea aplica și în alte cazuri.”

Cu tot cinismul se face aluzie la o agresiune militară fără perderi, nici trupe terestre, ale căror costuri cad în principal pe umerii Europei. Destabilizării unei țări prin subversiune, operațiile sub acoperire și sancțiunile economice se numesc, în această doctrină, ”dezvoltarea unei mișcări naționale”.

Acest nou model de operațiuni de ”schimbare de regim” demonstrează că actualele doctrine militare ale Statelor Unite și NATO sunt și mai agresive decât precedentele și că așa numita ”periferie euro-atlantică” cuprinde  restul planetei.

Nimeni nu mai poate avea îndoieli că America Latină și zona Caraibelor sunt incluse în această concepție.  Redesfășurarea Flotei a IV-a, dezvoltarea bazelor, forțelor și mijloacelor militare pentru a interveni în orice punct din regiune; lovitura de stat contra Venezuelei din 2002 și apoi lovitura  petrolieră; răscoala de la Santa Cruz în Bolivia, lovitura militară din Honduras și înceercarea de lovitură în Ecuador se potrivesc perfect în ”noua strategie”.

Pot astăzi garanta Statele Unite și NATO că uzul forței și acest concept de ”schimbare de regim”, nu este aplicabil în cazul țărilor din America Latină și Caraibe care nu se supun intereselor lor? Poate spune ceva în acest sens Uniunea Europeană? Ce vor face Națiunile Unite în această eventualitate?

Pagina: 1 2 3

adaugă un comentariu

*